VERSET DE MEMORAT: „Din toate vorbele bune, pe cari le spusese casei lui Israel Domnul, niciuna n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.“ (Iosua 21:45)
Iosua, care avea vârsta de aproape o sută de ani, primise, începând de acum, sarcina de a împărţi ţara fiecăruia dintre triburile lui Israel. Repartiţiile deja au fost date, atât ca delimitări ale hotarelor, cât şi ca un şir de aşezări. Odată finalizată, această lucrare avea să rămână o moştenire veşnică pentru Israel: un loc pentru fiecare trib şi pentru fiecare familie în care să se aşeze şi pe care să-l numească, cu legitimitate: „casă.“ Abia atunci urmau ei să fie în stare să se bucure de tot ceea ce le-a dăruit Dumnezeu.
Israeliţii au ajuns să îşi moştenească ţara. Nici nu au dobândit-o, ca pradă de război, şi nici nu au cumpărat-o. „Moştenirea“ este tema cărţii lui Iosua, iar acest cuvânt este unul deosebit de important. De-a lungul celor nouă capitole, cuvântul „moştenire“ se regăseşte de cel puţin cincizeci de ori. Alte expresii, la fel de importante, sunt „stăpânire“, „în stăpânire“ şi „făgăduită“.
Înainte ca Iosua să fi început împărţirea ţării pe malul vestic al râului Iordan, porţiunea aflată pe malul estic deja a fost împărţită între triburile: Ruben, Gad şi jumătate din tribul Manase. Acest lucru a fost dus la îndeplinire în baza instrucţiunilor transmise de Dumnezeu prin Moise.
După aceea, atenţia s-a concentrat asupra Ţării Canaanului. Caleb a formulat următoarea cerere: „Dă-mi dar muntele acesta!“ (Iosua 14:12). Mai mult ca sigur, acest fapt trebuie să fi semnalizat triburilor lui Israel abilitatea lui Dumnezeu de a-Şi împlini făgăduinţele. Caleb nu numai că a rămas în viaţă, pentru a-şi primi moştenirea, dar a fost şi dornic şi în stare să înfăptuiască atât munca, cât şi slujirea care se cuvenea unui tânăr pentru a dobândi moştenirea.
De asemenea, Caleb s-a îngrijit şi pentru urmaşii săi. Astfel, el l-a angrenat pe nepotul său Otniel care, mai târziu, i-a devenit ginere, în cucerirea cetăţii Debir. Credinţa avută de Caleb, fiind caracterizată de îndrăzneală, l-a influenţat pe Otniel, care ulterior avea să devină primul judecător al lui Israel.
Teritoriul lui Iuda a fost împărţit prin descrierea hotarelor şi a înşiruirii detaliate a aşezărilor. Triburile Manase şi Efraim, fiii lui Iosif, au moştenit partea centrală şi deluroasă a Canaanului.
Deşi au reacţionat cu întârziere la provocare, şi restul celor şapte triburi au avut parte de marcarea delimitării moştenirii pentru ele. Însă, spre deosebire de Caleb şi de fiicele lui Ţelofhad, aceste triburi nu au dat dovadă nici de credinţă şi nici de zel spiritual. În schimb, pentru aceste triburi s-a demarat un proces de colonizare. Teritoriul rămas pentru a fi împărţit a fost porţionat în şapte părţi egale. După aceea, Iosua a tras la sorţi pentru a determina moştenirea specifică fiecărui trib.
Astfel, s-au înfăptuit şi ultimele două delimitări de teritoriu. În prima delimitare, Iosua a stabilit şase cetăţi de scăpare. Acestea erau necesare întrucât, în zilele acelea, societatea evreiască nu dispunea de forţă poliţienească pentru investigarea crimelor. În vederea acestui scop, Iosua avea să păstreze câte trei cetăţi de scăpare, de fiecare parte a râului Iordan. În privinţa celei de-a doua delimitări s-au stabilit 48 de cetăţi pentru Leviţi, cetăţi în care aceştia să locuiască – din moment ce Dumnezeu a ales ca tribul lui Levi să fie preoţi în Israel. Ca urmare, Leviţii nu au primit nici un teritoriu al lor, asemeni celorlalte triburi.
1. De patru ori, în cadrul acestui fragment scriptural, se menţionează faptul că Leviţilor nu li s-a dat nicio parte de moştenire (Iosua 13:14, 33; 14:3-4; 18:7). În propriile dvs. cuvinte, explicaţi de ce Leviţilor nu li s-a dat nicio parte de moştenire din ţară, aşa cum s-a întâmplat cu celelalte triburi.
Leviţii au fost aleşi pentru ca să-I slujească Domnului şi Domnul era moştenirea lor (Deut. 10:8-9; 18:1-8; Numeri 18). Îndrumaţi clasa în a recunoaşte faptul că Dumnezeu a vrut ca preoţii să fie pe deplin devotaţi în slujirea Lui. Şi nouă, în acelaşi fel, Domnul ne atrage atenţia că trebuie să avem fixată „moştenirea“ noastră mai degrabă pe lucrurile cereşti şi nu pe avuţiile de pe pământ. În cadrul discuţiei cu clasa, alcătuiţi o listă cu câţiva posibili indicatori, din care să reiasă dacă cele mai de preţ comori ale noastre sunt cereşti sau sunt pământeşti. Ideile studenţilor din clasa dvs. s-ar putea să includă, printre altele, modul în care ne petrecem timpul, ce anume gândim, la ce anume privim, ce facem cu banii noştri.
2. Iosua şi Caleb au ajuns în cele din urmă în Ţara Făgăduită. Era evident faptul că amândoi încă erau sănătoşi şi în stare să se bucure de Canaan. De ce a fost aşa?
Amândoi au intrat în Canaan pentru că L-au crezut pe Dumnezeu şi I s-au supus Lui. Fără îndoială, cei doi s-au bucurat de multe ori că l-au urmat întru totul pe Domnul, decât să se fi lăsat cumva influenţaţi de veştile aduse de celelalte iscoade. Chiar dacă au petrecut şi ei patruzeci de ani în pustie, Dumnezeu le-a răsplătit credinţa, iar ei au trăit ca să vadă împlinită promisiunea Lui. Discutaţi cu clasa dvs. despre beneficiile care apar ca rezultat al încrederii depline în Dumnezeu.
3. Definiţi cuvântul moştenire şi descrieţi cum anume se aplică acesta la Copiii lui Israel.
Una dintre definiţii cuprinde următoarele: „faptul de a moşteni (sau a primi ceva ca moştenitor).“ Dumnezeu le-a dat Copiilor lui Israel această ţară prin făgăduinţă, însă depindea de ei să intre în posesie. Creştinul este un moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Discutaţi ce fel de curs de acţiuni trebuie să întreprindem pentru a ne primi moştenirea.
4. Cine a fost primul care a pretins partea lui de moştenire? (vezi, Iosua 14:6-15). Dovada cărui fel de zel a făcut-o respectiva persoană?
Primul care a pretins partea lui de moştenire a fost Caleb. El nu a făcut decât să îi reamintească lui Iosua promisiunea pe care Moise i-a făcut-o. Caleb, nu numai că a fost dornic să primească moştenirea, dar a fost dornic şi să înfăptuiască tot ceea ce era de trebuinţă pentru ca să primească moştenirea respectivă. Vârsta lui, prezenţa duşmanilor şi a cetăţilor întărite nu au constituit niciun fel de intimidare, pentru că Domnul a fost cu el. Discutaţi care sunt obstacolele pe care s-ar putea să le înfruntăm în străduinţa noastră de a-L sluji pe Dumnezeu. Ce anume putem să învăţăm de la Caleb în cazul acestor situaţii?
5. În ce fel a fost pomenit Iosif, chiar dacă a murit în Egipt? (Iosua 16:1-5)
Felul în care Iosif a fost pomenit a constat în faptul că doi dintre fiii lui – Manase şi Efraim – au moştenit dealurile centrale ale Ţării Canaanului. De asemenea, la vremea aceea, oasele lui Iosif au fost îngropate în Țara Făgăduinței. Discuţia cu clasa dvs. trebuie să fie centrată pe implicaţiile pline de consecinţe legate de următorul fapt, şi-anume: dacă îi vom sluji sau dacă nu îi vom sluji lui Dumnezeu.
6. Majoritatea triburilor lui Israel nu s-au prea grăbit să intre în posesia părţilor lor de moştenire. Ce fel de plan a fost conceput pentru a le ajuta? (Iosua 18:2-6)
Câte trei oameni, din fiecare trib, au fost selecţionaţi pentru a merge prin ţară, ca să o descrie, iar după aceea, să o împartă în părţi egale. Apoi, Iosua a tras la sorţi pentru a stabili ce parte să primească fiecare. După ce discutaţi planul, poate că vreţi să prezentaţi felul în care, astăzi, mulţi creştini nu se grăbesc să obţină ceea ce Dumnezeu le-a promis. Noi, în calitate de creştini, deţinem o descriere a ceea ce este pentru noi, aşa că ar trebui să revendicăm şi să intrăm în posesia promisiunilor lui Dumnezeu, odată cu apariţia primului prilej. Întârzierea nu uşurează deloc situaţia. Întârzierea doar îi oferă duşmanului mai mult timp ca să ne producă îndoială şi să ne submineze credinţa în Dumnezeu.
7. Fiica lui Caleb a cerut mai mult decât i-a promis tatăl ei (Iosua 15:19). Care a fost cererea ei şi care a fost rezultatul? Ce lecţie spirituală putem să învăţăm din acţiunea ei?
Fiica lui Caleb a cerut în plus, pe lângă porţiunea de pământ care i-a fost dată, şi izvoare de apă. Urmarea a fost că ea a primit izvoarele de sus şi izvoarele de jos. Se poate ca fiica lui să fi primit mai mult decât s-ar fi aşteptat. Discutaţi despre modul în care şi noi putem să Îi cerem Domnului, iar El poate să ne dea mai mult, dincolo de aşteptările noastre. Puteţi să îi cereţi unuia dintre studenţi să împărtăşească o mărturie personală pentru a ilustra acest aspect.
8. Citiţi Iosua 21:43-45. Care sunt cele „trei lucruri bune“ promise şi împlinite de Dumnezeu pentru Copiii lui Israel? Ce fel de certitudine ne oferă nouă acest fapt astăzi în legătură cu promisiunile lui Dumnezeu faţă de noi?
1. Copiii lui Israel au intrat în posesia ţării pe care Dumnezeu le-a promis-o.
2. Dumnezeu le-a dat odihnă de jur-împrejurul lor.
3. Dumnezeu le-a dat în mâinile lor pe toţi duşmanii pe care i-au avut.
Îndrumaţi clasa dvs. spre a corela „lucrurile bune“ ale Israeliţilor cu binecuvântările de care ne bucurăm astăzi în calitate de creştini. Noi, exact în acelaşi mod, putem să intrăm în posesia făgăduinţei Lui, putem să ne odihnim de ostenelile noastre şi putem să avem biruinţă împotriva lui Satan, duşmanul nostru.
Domnul şi-a împlinit făgăduinţa. Deţinerea ţării ca proprietate, de către Israel, a fost pur şi simplu actul harului lui Dumnezeu. Posesia acesteia şi bucuria Copiilor lui Israel în ţară a depins întru totul de supunerea şi ascultarea lor faţă de Domnul. Nicio iotă din Cuvântul Lui nu va rămâne vreodată neîmplinită faţă de toţi cei care Îl urmează pe deplin pe Domnul.
%402x.svg){kind=icon}
%402x.svg){kind=icon}