Sfinţirea Deplină în Profunzime

Sfinţirea este cea de-a doua lucrare a harului, instantanee, categorică şi care urmează mântuirii, lucrare realizată în credincios prin sângele vărsat al lui Isus Cristos.

Cuvântul a sfinţi, împreună cu alte cuvinte traduse precum, sfânt (ca persoană), sfânt (ca şi însuşire) şi sfinţit, se trage din cuvântul grecesc hagios care înseamnă „sfânt“. Pentru acest motiv, la experienţa sfinţirii referirea se face de asemenea prin expresia „sfinţenie“. Verbul a sfinţi are trei sensuri de bază: „a purifica“, „a consacra sau a separa de păgâism şi a dedica lui Dumnezeu“ şi în final înseamnă „a face sfânt“. Un studiu al acestor cuvinte descoperă faptul că sfinţirea este purificarea inimii unei persoane – o dedicare lui Dumnezeu şi o eradicare a naturii păcatului. Atunci, o persoană sfântă şi sfinţită este acea persoană consacrată sau care este pusă deoparte pentru a-l sluji pe Dumnezeu, persoană care este curăţită de păcatul său şi de vechea natură păcătoasă.

Originea doctrinei sfinţirii

Învăţătura sfinţirii nu a început în Biserica Credinţei Apostolice. Când Florence Crawford, fondator al acestei biserici, a participat la adunările ţinute pe strada Azusa din Los Angeles în anul 1906, cei de acolo au învăţat-o despre experienţa sfinţirii. Oamenii de acolo au dobândit această învăţătură de la cei care, la rândul lor, i-au învăţat această doctrină. John Wesley este acreditat cu revitalizarea doctrinei sfinţirii, însă experienţa sfinţirii nu a început nici cu el. Experienţa sfinţirii a început cu Dumnezeu! Sfinţirea este o învăţătură biblică.

Sfinţirea în Vechiul Testament

În vremurile Vechiului Testament, Dumnezeu i-a arătat poporului Său sfinţirea. În cartea Leviticul 20:7, citim: „Voi să vă sfinţiţi, şi să fiţi sfinţi, căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.“

Meritul ispăşirii oferite oamenilor prin moartea lui Isus a fost prevestit prin jertfele levitice (Evrei 13:11-12). Cortul Vechiului Testament este uneori utilizat ca ilustraţie a celor trei experienţe creştine fundamentale: mântuirea, sfinţirea şi botezul cu Duhul Sfânt. Păcatele unui israelit erau iertate când israelitul îşi aducea jertfa pentru vină preotului care o aducea pe altarul din bronz, altar care era amplasat în curtea Cortului (Levitic 6:1-7).

Când jertfa pentru vină era adusă, nu se menţiona niciuna dintre fărădelegile propriu-zise (Levitic 9:3,15). Această jertfă avea semnificaţia curăţirii inimii. Când o jertfă pentru păcate era adusă pe altar, preotul urma să efectueze spălarea rituală, ceea ce semnifica aşezământul botezului în apă, la un lighean care, de asemenea, era amplasat în curtea Cortului. Urmare spălării, preotul intra în prima dintre cele două încăperi ale Cortului, numită Locul Sfânt. Reprezentând experienţa sfinţirii, Locul Sfânt conţinea o masă cu pâinea pentru punerea înainte, ceea ce semnifica Cuvântul lui Dumnezeu. Sfeşnicul de aur, de asemenea amplasat în Locul Sfânt, reprezenta lumina pe care Dumnezeu o revarsă în viaţa credinciosului creştin. Cel de-al treilea lucru din Locul Sfânt era altarul din aur. Pe acesta se aducea o jertfă continuă cu tămâie deosebită, iar focul care iniţia arderea tămâiei era trimis de însuşi Dumnezeu. Tămâia arsă reprezenta rugăciunile care se înălţau către Dumnezeu dintr-o inimă sfinţită.

Lângă Locul Sfânt, dar separat de acesta printr-o perdea, era încăperea numită Sfânta Sfintelor, care reprezenta botezul cu Duhul Sfânt. Slava Shekinah a lui Dumnezeu, o manifestare fizică a prezeţei Sale, era în acea încăpere. Numai Marele Preot putea să intre în această încăpere o singură dată pe an, la Ziua Ispăşirii. Când Isus a fost răstignit, perdeaua care separa Locul Sfânt de Sfânta Sfintelor s-a rupt de sus în jos (Matei 27:51), iar acum, credincioşii creştini sfinţiţi au acces direct la plinătatea Duhului lui Dumnezeu în vieţile lor. Paşii simbolizaţi prin ilustraţia Cortului trebuie să fie urmaţi şi astăzi. Experienţa mântuirii terbuie să fie urmată de botezul în apă, cât mai curând posibil, iar credinciosul creştin poate să primească botezul cu Duhul Sfânt după ce a fost sfinţit pe deplin.

Sfinţirea în Noul Testament

În vremurile Noului Testament, găsim că experienţa sfinţirii era o învăţătură a Bisericii Primare. Pavel era interesat ca credincioşii din Tesalonic să fie sfinţiţi. Citind cartea 1 Tesaloniceni, este clar că aceşti credincioşi au avut un început bun, dar aveau nevoie de ceva mai mult. Pavel spune că l-a trimis pe Timotei „fratele nostru, şi slujitorul lui Dumnezeu în Evaghelia lui Cristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră“ (1 Tesaloniceni 3:2). În versetul 10 el spune: „Zi şi noapte Îl rugăm (pe Dumnezeu) nespus să vă putem vedea faţa şi să putem împlini ce mai lipseşte credinţei voastre.“ Lipsa din viaţa lor spirituală va fi umplută cu experienţa sfinţirii.

În 1 Tesaloniceni 5:23-24, citim: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.“ Aici, apostolul Pavel declară foarte clar, aproape ca într-o rugăciune, dorinţa lui pentru credincioşii din Tesalonic de a primi această experienţă.

Caracteristicile sfinţirii

Când o persoană se roagă direct pentru mântuire, persoana respectivă primeşte asigurarea faptului că păcatele sale au fost iertate, iar Domnul nu i le va ţine în seamă pentru a le folosi împotriva lui niciun moment după aceea. Persoana respectivă a fost iertată – absolvită de faptele rele înfăptuite în trecutul său. Încă mai persistă în persoana respectivă acea natură carnală din care răsar în primul rând faptele firii. Mântuirea tratează cu faptele şi cu vina păcatelor comise, în timp ce sfinţirea tratează cu natura păcatului, cu tendinţa interioară moştenită de la Adam.

Este important să înţelegem că atunci când Biblia menţionează „păcate“, deci la plural, se referă la păcatele comise. „Păcat“, la singular, se referă, de obicei, la natura adamică. Ioan se adresează celor două aspecte ale problemei şi oferă două aspecte ale remediului în 1 Ioan 1:7-9 unde spune: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii, şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat [singular, natura păcatului]. Dacă zicem că n-avem păcat [dacă spunem că nu ne-am născut cu o natură adamică sau natură a păcatului], ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, [plural, păcate comise] El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele [mântuire] şi să ne curăţească de orice nelegiuire [sfinţire]. Iertarea este oferită pentru păcatele prezente comise, în timp ce curăţirea este oferită pentru natura adamică.

În instruirea lui Pavel către credincioşii din Tesalonic, el a vorbit despre dorinţa lui potrivit căreia „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin“ (1 Tesaloniceni 5:23). Semnificaţia expresiei „pe deplin“ este „pe de-a întregul“ şi acesta este motivul pentru care la experienţa sfinţirii uneori se face referire ca fiind sfinţire „deplină“. De fapt, acest verset poate să fie citit cu acurateţe „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe de-a întregul până la capăt“, „Dumnezeul păcii să vă sfinţească continuu şi continuu“, „întrutotul“ sau „în orice privinţă“. Nu există nicio aluzie cum că Dumnezeu îi va sfinţi „puţin câte puţin“ sau „parţial şi cu mult mai mult cu trecerea timpului“. Experienţa sfinţirii este completă.

Chiar dacă cuvântul „deplin“ este foarte expresiv, Pavel continuă: „(Mă rog lui Dumnezeu) ca duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos.“ Dacă Dumnezeu sfinţeşte tot duhul, sufletul şi trupul, atunci a mai rămas oare ceva? Nu! Sfinţirea este deplină. Sfinţirea este completă. În versetul 24, Pavel a adăugat: „Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.“ Ce anume va face? El, Dumnezeu, va sfinţi o persoană pe deplin, pe de-a întregul şi o va păstra întreagă, fără prihană la venirea Domnului Isus Cristos. Cu claritate, gândul aici este cu privire la faptul că un credincios creştin primeşte ceva care este categoric, ceva care este limpede, desluşit, iar primirea aceasta este înainte de venirea Domnului Isus Cristos.

În multe referinţe legate de sfinţire şi sfinţenie din Noului Testament, natura completă a sfnţirii este evidenţiată în textul original din limba greacă prin timpul aorist al verbului, ceea ce indică mai degrabă un act specific şi încheiat nu un act aflat în desfăşurare continuă. Deşi creşterea spirituală continuă de-a lungul vieţii credinciosului creştin, lucrarea sfinţirii de curăţire nu este un proces treptat; este îndeplinită instantaneu. În fiecare etapă a vieţii sale, un credincios creştin sfinţit continuă să înveţe să aplice ceea ce a primit. Creşterea creştină începe când o persoană se roagă direct şi este mântuită, creşterea creştină trebuie să continue până când persoana respectivă păşeşte în ceruri.

Sfinţenia este mai mult decât moralitate. Moralitatea este limitată pentru că oamenii utilizează diferite standarde pentru a defini ceea ce este moral şi ceea ce este imoral. În contrast, sfinţenia este definită prin Cuvântul lui Dumnezeu şi este împărtăşită prin sfinţire. Sfinţenia este o stare a inimii, este poruncită şi este ceea ce fiecare credincios creştin are nevoie (Evrei 12:14). Sfinţirea (purificarea – n.trad.) asigură sau furnizează sfinţenia; nu există altă cale de a fi sfânt.

De ce este sfinţirea necesară

Geneza 1:26 indică faptul că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu în sensul că sufletul omului este nemuritor. Fiinţele umane poartă, de asemenea, chipul lui Dumnezeu în sensul că oamenii sunt fiinţe morale. Oamenii pot să experimenteze sentimentul de vină şi remuşcare. Pot să simtă bucuria. Au puterea de a gândi şi de a alege – deţin capacitatea morală de a alege să înfăptuiască binele sau să înfăptuiască răul.

Deşi Adam şi Eva au fost creaţi cu tendinţe sau înclinaţii pure, curate, ei au ales să înfăptuiască răul şi prin acea alegere au aruncat întreaga omenire într-o stare depravată. Geneza 5:3 spune: „…Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui…“ Primul copil născut în această lume a fost după chipul lui Adam, nu după chipul lui Dumnezeu. După căderea în păcat, omenirea a moştenit natura depravată a lui Adam şi fiecare persoană născută în lumea aceasta are înclinaţii opuse sfinţeniei. Fiecare om începe cu aceasta ca bază a moralei.

Una dintre cele mai clare lecţii din capitolul întâi al Genezei este aceea că asemănarea produce asemănare sau seamănul produce seamăn. În mod repetat Biblia declară că fiecare plantă vie şi creatură s-a reprodus după soiul respectiv. Acest lucru este adevărat şi cu privire la omul căzut în păcat. Toţi oamenii au moştenit natura lor morală de la Adam – natura lui păcătoasă. De aceea doi oameni (un soţ şi o soţie) sfinţiţi nu pot să producă un copil sfinţit. În Ioan 3:6 se spune: „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh.“ Toţi oamenii aveau trebuinţă să se nască din Duhul – pentru ca inimile lor să fie regenerate şi păcatele lor trecute iertate. După aceea ei sunt gata să aibă inimi curăţite şi sunt gata să fie sfinţiţi prin puterea de sfinţire a sângelui lui Cristos.

Biblia arată foarte clar că, în plus la faptul de a fi născut cu o natură păcătoasă, fiecare individ, în cele din urmă, alege, de asemenea, păcatul. Egoismul deja este parte a naturii copilului cu mult înainte ca acesta să-şi dezvolte vreo abilitate de gândire. Apoi, când gândirea s-a dezvoltat, copilul continuă în aceeaşi direcţie şi face aceeaşi alegere pe care a făcut-o şi Adam.

Este posibil a trasa o „pistă comportamentală“. În Marcu 7:21-23 se spune: „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăutru şi spurcă pe om.“ Urmând pista comportamentală înapoi până la originile ei nu se ajunge la minte, deşi mintea ar fi putut să determine cât de rea ar fi fost vreo faptă care ar fi fost dusă la îndeplinire. Pista comportamentală nu conduce nici la mână, deşi mâna ar fi putut să  comită fapta respectivă. Pista comportamentală va conduce întotdeauna la inimă, acolo unde se zămisleşte planul. Problema este în sau la inima omului. Remediul lui Dumnezeu pentru păcat merge la inima omului şi rezolvă problema inimii. Când problema inimii este soluţionată, tot atunci este soluţionată şi problema comportamentală.

Dumnezeu a prevăzut o modalitate de a trata cu problema inimii. Biblia ne învaţă în mod repetat cu privire la necesitatea curăţirii, eliminării şi purificării. Biblia spune că natura cea veche (asupra căreia se face referire prin expresiile „omul cel vechi“ şi „trup al păcatului“) trebuie dezbrăcată sau îndepărtată. (Vezi Coloseni 3:9; Romani 6:6). Acestea sunt referinţe cu privire la necesitatea în viaţa credinciosului pentru experienţa sfinţirii.

Ce anume înfăptuieşte sfinţirea

Ce anume face sfinţirea de-a lungul unei vieţi? Când o persoană a fost sfinţită, omul cel vechi, natura carnală, nu mai domină persoana respectivă pentru că natura carnală a fost eradicată. Uneori, expresia „perfecţiune creştină“ este folosită pentru standardul de viaţă dat (acordat) credinciosului sfinţit. În Evrei 13:20-21 citim: „Dumnezeul păcii, care prin sângele legământului celui veşnic a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Cristos.“ Sfinţirea face ca inima omului să fie perfectă – o stare a trăirii în care o persoană îl iubeşte pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, şi cu toată puterea; o stare în care fiecare faptă este justificată prin consacrarea persoanei respective faţă de Dumnezeu. Sfinţirea face restaurarea naturii pure a omenirii, natură de care omul s-a bucurat înaintea căderii în păcat. Inima sfinţită îl caută continuu pe Dumnezeu şi voia Lui. Persoanele sfinţite cultivă curăţia în duh, suflet şi trup şi astfel de persoane se depărtează de orice ar putea să contamineze vreo parte a fiinţei lor.

Este important să cunoaştem ce înfăptuieşte sfinţirea, dar este de asemenea de folos să cunoaştem şi ceea ce nu înfăptuieşte. Sfinţirea nu îmbunătăţeşte coeficientul de inteligenţă (IQ) al persoanei. Intelectul diminuat a fost şi este rezultatul căderii în păcat, însă pregătirea pentru restaurare nu vizează mintea omului; pregătirea pentru restaurare tratează exclusiv cu inima. Prin urmare, nicio persoană nu trebuie să se descurajeze şi să conchidă că nu este sfinţit doar pentru că nu înţelege la perfecţie anumite lucruri.

Sfinţirea nu tratează direct cu omul fizic, cu toate că limitările de ordin fizic au fost şi sunt rezultatul căderii în păcat. Fără îndoială că Adam a experimentat boala; el a murit de moarte fizică. Dacă sfinţirea ar fi avut în vedere restaurarea trupului fizic, atunci sfinţirea nu s-ar mai fi produs.

Oamenii nu sunt perfecţi din următoarele puncte de vedere: mental, fizic şi emoţional ca rezultat al sfinţirii; ei sunt perfecţi din punct de vedere moral. Sfinţirea tratează cu natura morală a omului şi cu nevoia acestuia de restaurare morală. De aceea se întâmplă că persoane sfinţite continuă să înfrunte limitări fizice, mentale şi chiar emoţionale care sunt rezultatul căderii în păcat. Este important pentru o persoană ca atunci când trece printr-o situaţie, printr-o încercare, să nu caute să-şi examineze capul sau mintea, ci, mai degrabă, să-şi examineze inima. Dacă tema motivaţiei şi tema de bază a vieţii cuiva este de a-L iubi pe Domnul cu toată inima lui, cu tot sufletul lui, cu toată mintea lui şi cu toată puterea lui (Luca 10:27), atunci e bine să ştie că Dumnezeu a pus acea dorinţă acolo când El, Domnul, l-a sfinţit.

Sfinţirea nu exclude posibilitatea de a nu fi ispitit. Priviţi din nou la Adam, care a fost creat într-o stare morală pură, dar care încă era ţinta ispitei. Adam a avut puterea de a nu ține seamă de ceea ce știa că este corect în inima lui; a făcut așa și a ales să facă răul. Persoana care este sfinţită, având acea stare morală pură, încă mai poate să aleagă să nesocotească ceea ce cunoaşte că este drept, şi astfel să cadă din nou în păcat, dar cu siguranţă că nu este necesar.

Curăţia inimii, obţinută la sfinţire, stabileşte o dorinţă intensă de a corecta neajunsurile personale. Dovada sfinţirii este aceea când o persoană îşi vede anumite neajunsuri din viaţa sa, şi în loc să se opună reamintirii sau verificării din partea Domnului, primul răspuns, prima reacţie a inimii este de a merge imediat pe genunchi zicând: „Doamne, data viitoare, ajută-mă să fac mai bine ceea ce e bun, pentru că Te iubesc din toată inima şi vreau să fac voia Ta în toate.“ Acea dorinţă adânc înrădăcinată de a-L mulţumi pe Dumnezeu descrie sau caracterizează sfinţirea.

Acest fapt nu intenţionează să scuze comportamentul care izvorăşte dintr-o natură carnală. Dumnezeu cunoaşte care este diferenţa. Păcatul este un act deliberat de duşmănie şi revoltă faţă de Dumnezeu şi este periculos a le numi pe câteva sau pe toate doar „greşeli“. În loc ca o persoană să irosească prea mult timp încercând să eticheteze păcatul, mai bine să vină degrabă înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-şi neajunsurile şi rugându-L pe Domnul să-i dea „harul de a fi ajutat la vreme de nevoie“ (Evrei 4:16). Şi Dumnezeu o va ajuta! Biruinţa este prin Evanghelie!

Sfinţirea oferă canalul corespunzător

În 1 Tesaloniceni 4:3 scrie: „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie.“ Dumnezeu a creat familia umană cu anumite pofte şi dorinţe naturale – aşezate acolo de Dumnezeu pentru a servi unui anumit scop. În cazul lui Adam şi al Evei, nu a fost nimic rău în a dori hrană plăcută. Nu era nimic rău în a dori să fii înţelept. Dumnezeu le-a dat acele dorinţe. Referirea lui Pavel la curvie face trimitere la dorinţa plantată de Dumnezeu, dorinţă prin care familia umană urma să se perpetueze. Nu are importanţă care anume comportare umană este luată în considerare, cert este faptul că o persoană are nevoie să fie sfinţită pentru ca dorinţa sau dorinţele ei să fie canalizate corespunzător.

Odată cu sfinţirea, Dumnezeu pune în inima credinciosului acea stare de „vreau să“, acea dorinţă corespunzătoare. Când Pavel spune: „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie.“ – el nu spune doar că o persoană are nevoie de sfinţire (sau să fie sfinţită), ci, el spune de ce sfinţirea este necesară. Sfinţirea este necesară astfel încât dorinţa sau toate dorinţele sunt direcţionate potrivit cu legea dragostei lui Dumnezeu.

Lăsate în voia lor, poftele şi dorinţele naturale pot să ia amploare în viaţa oamenilor. Chiar şi o privire fugară asupra societăţii dezvăluie rezultatele naturii degradate: Poftele şi dorinţele date de Dumnezeu oamenilor au devenit complet nerestrictive în multe cazuri. Omul are nevoie să fie iertat pentru păcatele sale din trecut şi după aceea are nevoie să fie sfinţit, astfel încât viaţa lui să fie trăită potrivit felului prin care Dumnezeu a intenţionat ca omul să trăiască. Când o persoană este sfinţită, nu este greu să ducă o viaţă sfântă. Acest fapt este spontan!

Pavel le-a scris credincioşilor din Tesalonic, exprimându-şi dorinţa ca „duhul, sufletul şi trupul să fie păzite întregi fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos.“ Păstrarea este o funcţie pe care o îndeplineşte sfinţirea. A păstra înseamnă „a menţine în condţii perfecte sau în condiţii nealterate, a ţine intact, ferit de depreciere sau de stricare.“ Astfel că rugăciunea este îndreptată către Dumnezeul păcii ca El să sfinţească pe deplin şi să păstreze o persoană în acea condiţie de a fi fără prihană la venirea Domnului Isus Cristos. Experienţa aceea este păstrarea: Dumnezeu ţine inima fără vină morală. Miezul învăţăturii legate de sfinţire este acela că sfinţirea ajunge la inimă şi se adresează nevoilor inimii.

Cum se primeşte sfinţirea

Modalitatea în care o persoană apelează la Dumnezeu în vederea sfinţirii diferiă de felul în care aceeaşi persoană apelează la Dumnezeu pentru mântuire. Când o persoană vine la Dumnezeu pentru mântuire, aceasta vine ştiind că este păcătoasă. În viaţa persoanei respective există fapte păcătoase care îl separă de Dumnezeu şi din a căror pricină persoana simte remuşcări, aşa că vine la Dumnezeu cu căinţă şi cere îndurare şi iertare. Domnul umple inima acelei persoane cu pace şi îi dăruieşte o viaţă complet nouă.

Când cineva vine la Dumnezeu pentru ca să fie sfinţit, nu vine cu căinţă faţă de păcatele comise. În schimb, vine cu o recunoaştere a faptului că doreşte ceva mai mult – eliberarea de natura înnăscută a păcatului. O astfel de persoană înfometează după abilitatea de a se conforma deplin chipului şi naturii lui Cristos, astfel că respectivul vine dedicându-şi, închinându-şi viaţa în supunere totală ca jertfă vie pentru Dumnezeu. Aceasta este partea sa – să se predea sau să se separe el însuşi pentru Dumnezeu. Şi în timp ce priveşte la Dumnezeu simplu, prin credinţă, crezându-l pe Dumnezeu pentru această experienţă, Dumnezeu îşi va îndeplini partea Lui de lucrare curăţind inima credinciosului, făcând-o sfântă.

Persoana sfinţită cunoaşte când a primit experienţa sfinţirii, tot atât de sigur ca atunci când a ştiut că este mântuit, chiar dacă nu ştie cum să numească experienţa sfinţirii la vremea producerii ei. Dragostea divină, izvorâtă de la Dumnezeu, inundă inima persoanei respective. Tendinţa sau înclinaţia către păcat a dispărut şi pacea, odihna şi bucuria profundă vine în sufletul lui. Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul persoanei respective că inima lui a fost curăţită.

Rezultatele sfinţirii

Într-o inimă sfinţită este bucurie. În Fapte. Ap. 16:25 se spune: „Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau.“ Pavel şi Sila au fost arestaţi şi puşi în butuci. La prima privire, cineva s-ar putea mira: Cum au putut ei să cânte în situaţia aceea? Şi totuşi, aruncând o privire mai apropiată la inima sfinţită a lui Pavel şi a lui Sila, tot atât de bine s-ar putea pune o altă întrebare, şi-anume: Cum ar fi putut ei să nu cânte? Aceasta este ceea ce face o inimă sfinţită! Pur şi simplu aceasta se întâmplă. Mai departe: Ce fac păsările? Ciripesc! Ce fac stelele? Lucesc! Ei bine, inima care este sfinţită, cântă! Aceasta este comportarea naturală a inimii sfinţite. Cântarea de laudă este în inimă, chiar adânc în inimă atunci când încercările sunt mari.

Când o persoană care are inima sfinţită îngenunchează pentru rugăciune, există o laudă adusă Domnului care izvorăşte în inima lui. Ce se va întâmpla când o inimă vine înaintea lui Dumnezeu într-o astfel de manieră? Este de aşteptat ca Duhul Sfânt să se reverse peste acel vas curat al inimii şi să îl umple cu Duhul Sfânt. Aceasta s-a întâmplat în Biserica Primară când „erau toţi împreună în acelaşi loc.“ (F.Ap.2:1). Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât şi i-a umplut pe credincioşii aceia cu botezul Duhului Sfânt. Credincioşii se pot aştepta la aceeaşi lucrare şi astăzi. Duhul Sfânt se pogoară într-o viaţă sfinţită, îl înzestrează pe credinciosul respectiv cu acea putere de sus şi îl trimite să câştige suflete pentru Isus.

Sfinţirea aduce unitate între oamenii care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. În Ioan 17, Domnul Isus s-a rugat Tatălui ca urmaşii Săi să fie sfinţiţi, ca ei să fie una, după cum El – Domnul Isus - era şi este una cu Tatăl Său Ceresc. Cu siguranţă, acea rugăciune a primit răspuns, întrucât, înainte de Ziua Cincizecimii, „toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri“ (F.Ap.1:14). Când poporul este sfinţit, cu toţii sunt una în dorinţele lor pentru propăşirea Evangheliei. Cu toţii vor fi împreună în această dorinţă, urmărind şi având în vedere acelaşi scop. Aceasta este ceea ce un grup de oameni sfinţiţi face! În timp ce încă vor mai persista preferinţe şi perspective individuale, totuşi, nu va fi luptă. Ceea ce va fi preponderent între persoanele sfinţite va fi unitatea şi armonia.

În Efeseni 5:25-27, unde se utilizează o ilustraţie pentru a descrie scopul sfinţirii, se spune: „Bărbaţilor iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Cristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.“ Scopul sfinţirii este de a face Biserica ceea ce se cuvine să fie în ochii lui Dumnezeu. Sfinţirea nu este pentru cei necredincioşi. Sfinţirea este pentru cei care au fost mântuiţi; pentru cei care ştiu că păcatele lor au fost iertate. Aceştia vor face parte din „biserica slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.“

După sfinţire, starea de sfinţenie este menţinută prin aceeaşi consacrare prin care a fost dobândită. O persoană credincioasă rămâne în Cristos şi îi permite Lui să rămână în el. Persoana respectivă trăieşte potrivit modului în care Dumnezeu va dori ca el să trăiască. Un astfel de credincios este mult mai sensibil la cercetările Duhului Sfânt, este mult mai atent decât era înainte, este mult mai deschis la îndemnul Duhului Domnului.

Astăzi, Pentru Credincioşi

Dacă eşti născut din nou, atunci sfinţirea este o experienţă care este pentru tine, astăzi. Această experienţă este cerută tuturor creştinilor, pentru că Dumnezeu a poruncit: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1 Peter 1:16). Consacră-i Lui tot ceea ce ai şi roagă-te până când experienţa aceasta a sfinţirii ajunge să fie şi experienţa ta. Ce minunată diferenţă va fi în viaţa ta!